Textul biblic propus ca temă pentru celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu este luat din Evanghelia după Sf. Ioan: „Rămâneți în cuvântul meu” (In 8,31).
Aceste cuvinte din Evanghelia Sfântului Ioan, capitolul 8, fac parte din lungul schimb de replici pe care Isus l-a avut cu evreii chiar pe locul Templului. Poporul sărbătorea marea sărbătoare de Sukkot, sărbătoarea corturilor, în amintirea ajutorului pe care Dumnezeu i l-a arătat de-a lungul exodului. Ajuns pe esplanadă, Isus salvează o femeie prinsă în adulter. „Femeie, nimeni nu te-a condamnat – nimeni, Doamne!” (cf. In 8,10-11). Invitând-o să plece fără niciun cuvânt de reproș sau de condamnare, Isus se revelează ca fiind doar milostivire. Cei care se erijaseră în justițiari nu înțeleg această milă. Isus se angajează într-un lung schimb de replici cu evreii care discutau cu el. Aceștia trebuiau să înțeleagă că mila era de fapt lucrarea lui Dumnezeu. Trebuiau să recunoască faptul că el însuși nu făcea nimic altceva decât ceea ce văzuse la Tatăl. Ei trebuiau să recunoască faptul că Dumnezeu era Tată. Acest lucru a fost adevărat încă de la început, așa cum putem citi în relatarea căderii primilor oameni, atunci când Dumnezeu „a făcut bărbatului și femeii haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele” (cf. Gn 3,21). Nu a vrut să-i abandoneze în rușinea și vinovăția lor. Încă de la început Dumnezeu a fost milostiv. Acest lung schimb de replici între Isus și evreii prezenți în acea zi la Templu este plin de învățăminte.
Isus le spune evreilor care crezuseră în el: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți cu adevărat discipolii mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31-32). Ce ar fi putut înțelege contemporanii lui Isus prin acest „rămâneți în cuvântul meu”? Episodul femeii adultere poate oferi o clarificare în acest sens: „Cine dintre voi este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. Doar atât este nevoie, pentru ca cărturarii și fariseii – acuzatorii – să se retragă unul după altul…. sub efectul unui cuvânt care este „viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri” (Ev 4,12). Este un cuvânt care pune în lumină experiențele celorlalți, pentru a elibera („Nici eu nu vă condamn” – In 8,11) și nu pentru a condamna. Eliberarea de păcat vine prin cuvântul acceptat. Iar acest cuvânt este Cuvântul: „DacăFiul vă va elibera, veți fi într-adevăr liberi” (v. 36).
Fidelitatea este viața credinței, mai precis față de cuvântul lui Isus. Unii dintre cei care îl ascultaseră au crezut în el, adică au acceptat cuvântul său ca fiind cuvântul vieții veșnice. Isus le spune în mod expres că nu este suficient să începi, trebuie să continui, ba chiar trebuie să rămâi fidel cuvântului auzit. În ceea ce privește credința, o scriere rabinică, paralelă cu scrierea Evangheliilor, spune: șapte calități au valoare în fața tronului de slavă, care este tronul lui Dumnezeu, și anume: credința, dreptatea, justiția, dreptatea, iubirea, pietatea, sinceritatea și pacea. Credința este practic prima dintre aceste șapte virtuți. În iudaism libertatea de gândire este largă, iar Talmudul vorbește astfel despre credință. Conform tradiției, 613 precepte i-au fost date lui Moise, 365 negative și sunt cele care corespund zilelor anului solar, și 248 pozitive, care corespund numărului de membre ale corpului uman, conform unei numărări simbolice. David le-a redus la cele din Psalmul 15 – „Doamne, cine va locui în cortul tău? Cine se va odihni pe muntele tău cel sfânt? Cel care umblă fără prihană, face dreptatea și spune adevărul din inimă; cel care nu calomniază cu limba și nu face rău semenului său, nici nu aruncă ocară asupra aproapelui. În ochii săi, cel nelegiuit e vrednic de dispreț, dar îi cinstește pe cei care se tem de Domnul. Chiar dacă ar face un jurământ spre rău, nu încalcă jurământul. Nu-și împrumută banii pentru dobândi și nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel care face acestea nu se va clătina în veci!”.
Accentul este pus pe acțiune. Apoi – continuă Talmudul – profetul Isaia a venit și le-a redus la 6: „Cel care umblă după dreptate și vorbește cele drepte, care disprețuiește câștigul din furt, care își scutură mâna ca să nu primească daruri, care își astupă urechea ca să nu audă de sânge și își închide ochii ca să nu vadă răul” (Is 33,15-16). Apoi a venit Miheia și le-a redus la 3: „Ți s-a făcut cunoscut, omule, ce este bine și ceea ce caută Domnul de la tine: nimic altceva decât să împlinești judecata, să iubești îndurarea și să umbli în umilință cu Dumnezeul tău.” (Mih 6,8). Iar Isaia, mai târziu, le-a redus la 2: „așa vorbește Domnul: păziți judecata și faceți dreptatea” (Is 56,1). În cele din urmă, Habacuc le-a redus la una singură: „cel drept va trăi prin credința lui” (2,4). Această procedură rabinică subliniază că, pornind de la o bază care provine din acceptarea învățăturilor revelate și mergând în crescendo, reducând preceptele la esențial, în final preceptul prin excelență este credința prin care trăiește cel drept. Dar aceasta înseamnă că tot ceea ce găsim afirmat în Scriptură în atitudinea de bază nu poate fi desprins de practică, de acțiune: nu există credință care să nu fie legată și de acțiune, de praxis. În Scriptură, aspectul mărturiei practice este fundamental, nu există niciodată o teorie care să nu fie atestată într-un fel sau altul de practică. Prin urmare, credința și practica nu pot fi decât unite.
Cei care rămân fideli la ceea ce au auzit de la Isus, pun în practică cuvântul, îl trăiesc, devin adevărați discipoli ai lui Isus, vor cunoaște adevărul și adevărul îi va elibera. Cuvântul, adevărul și libertatea îl caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Isus, dacă rămâne mereu în Cuvânt, îi este credincios, îl acceptă și îl trăiește. Cuvântul se află la originea a toate, este calea spre adevăr, adevărul fiind principiul libertății. Fără Cuvânt, omul rămâne în robia păcatului său; el trăiește împotriva umanității sale, care este o vocație la adevăr și la libertate.
În cuvintele Papei Benedict al XVI adresate tinerilor cu ocazia celei de-a XXI-a Zile mondiale a tineretului din 2006, avem o invitație, care nu este adresată doar tinerilor, ci vorbește fiecărui credincios în parte în această Duminică a Cuvântului lui Dumnezeu.
„Apostolii au primit cuvântul de mântuire și l-au transmis succesorilor lor ca o bijuterie prețioasă păstrată în caseta sigură a Bisericii: fără Biserică acest mărgăritar riscă să se piardă sau să se sfărâme. Dragi tineri, iubiți cuvântul lui Dumnezeu și iubiți Biserica; ea vă permite să ajungeți la o comoară de o valoare așa de înaltă, făcându-vă să-i apreciați bogăția. Iubiți și urmați Biserica; ea a primit de la Întemeietorul său misiunea de a arăta oamenilor drumul fericirii adevărate. Nu este ușor de a recunoaște și a întâlni fericirea autentică în lumea în care trăim, în care omul este adesea prizonier al curentelor de gândire, care îl conduc, chiar crezându-se „liber”, la pierdere în erorile sau în iluziile ideologiilor aberante. Este urgent de „a elibera libertatea” (cf. Enciclica Veritatis splendor, 86), de a lumina întunericul în care bâjbâie omenirea. Isus a arătat cum poate să se întâmple acest lucru: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți cu adevărat discipolii mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31-32). Cuvântul întrupat, Cuvânt al adevărului, ne face liberi și conduce libertatea noastră spre bine. Dragi tineri, meditați des cuvântul lui Dumnezeu și lăsați ca Duhul Sfânt să fie învățătorul vostru. Atunci veți descoperi că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile oamenilor; veți fi duși să-l contemplați pe adevăratul Dumnezeu și să citiți evenimentele istoriei cu ochii săi; veți gusta în mod deplin bucuria care se naște din adevăr.” (Vatican, 22 februarie 2006, Sărbătoarea Scaunului Sfântului Apostol Petru).
Avem o chemare de a descoperi în Biserică locul privilegiat unde Cuvântul se revelează. În acest an pastoral, în care suntem invitați la a medita asupra Bisericii ca familie a lui Dumnezeu, aceste cuvinte ne invită la a suda legătura noastră cu Biserica.
Să luăm aceste cuvinte din Evanghelie – rămâneți în cuvântul meu – ca pe o încurajare de a asculta des cuvântul lui Dumnezeu… de a trăi ca ucenici ai lui Isus… și chiar mai mult, de a deveni copii ai lui Dumnezeu cu Fiul. Să contribuim la slava și mila lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, dragostea noastră pentru Fiul său va fi mai mare.
Oficiul Pentru Pastorație Biblică 