Predilecția tinerilor și necesitatea discernământului

Din voința Papei Francisc (MM 7), duminica a IV-a din Postul Mare este dedicată Bibliei. Modalitățile prin care Biblia poate fi scoasă în evidență sunt multiple, dar metoda cea mai răspândită este ascultarea Cuvântului și explicarea acestuia prin omilie, în timpul sfintei Liturghii. Preluată din VT (Neh 8), metoda respectivă a devenit practica liturgică a NT (Lc 4,16-21; Ap 6–8), prin urmare și a Bisericii.

De ce s-a impus această metodă de-a lungul veacurilor? Datorită credinței că „în sulul cărții este scris despre mine, ca să fac voința ta” (Ps 39/40,8; cfr. Evr 10,7). Orice om de bună credință vrea să cunoască și să împlinească voința lui Dumnezeu, deoarece corespunde cu aspirațiile cele mai profunde ale ființei sale. Prin urmare, se impune necesitatea discernământului: ce este scris în ființa mea? Dacă ceva este scris despre mine, ce rol mai are libertatea alegerilor personale?

Acestea și altele sunt întrebări pertinente, iar eu nu încerc să dau un răspuns, pentru că fiecare este chemat să răspundă pentru el însuși/ea însăși. Nici nu fug de responsabilitatea ce mi-a fost încredințată, prin invitația de a scrie câteva rânduri pentru tineri, spre a le fi de folos în duminica Bibliei și nu numai. Cuvintele adresate de Dumnezeu lui Ezechiel mi se potrivesc de minune: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta, și du-te de vorbește casei lui Israel! […]. L-am mâncat, și în gura mea a fost dulce ca mierea” (Ez 3,1-3). Vă închipuiți că am ales eu sulul de mâncat? Nu, nicidecum, deoarece duminica Bibliei a fost aleasă în a IV-a duminică a Postului Mare, iar lecturile sunt stabilite de Biserica însăși, prin comisia liturgică. Citind acest sul, format din patru părți: trei lecturi și un psalm, am simțit gustul dulceții despre care amintea Ezechiel, gust pe care aș vrea să îl împărtășesc cu cititorii acestor rânduri.

Între predestinare și libertate există o legătură strânsă, dacă interpretăm predestinarea ca pe un plan divin, gândit din eternitate spre binele nostru personal, iar libertatea ca pe posibilitatea de a descoperi acest plan și a-l pune în aplicare, cu trăsături din cele mai variate posibil. Predestinarea înseamnă binele meu, al tău, al nostru, iar libertatea înseamnă implicarea mea personală, a ta, a noastră, pentru a colabora la realizarea ființială și trăirea propriei vocații în fericire.

Din cele patru posibilități oferite de liturgia Cuvântului din această duminică, am ales-o pe prima, din 1Sam 16, în care apar două personaje atât de dragi mie: Samuel și David, ce au un numitor comun: alegerea lor din tinerețe, pentru a-i sluji Domnului. Ambii au fost puși în situația de a „trebui” să urmeze o cale dedicată slujirii: Samuel a fost dus la Șilo de către mama sa (1Sam 1,24), deci nu pare să fi ales el această cale, decât ceva mai târziu; David a fost scos la lumina reflectoarelor fără ca el să-și fi imaginat vreodată că va urma să fie uns rege al Israelului.

De aici deducem că Domnul are o predilecție pentru cei tineri, iar Biblia povestește cu măiestrie cum au colaborat ei la îndeplinirea propriei misiuni.

În prima lectură de astăzi îl vedem pe Samuel că primește misiunea de a unge un rege din casa lui Iese (1Sam 16,1), pe care încă nu-l cunoștea. Pentru împlinirea acestei misiuni, Samuel are nevoie de un dublu discernământ: 1) cum să înfrunte opinia publică și mai ales cum să explice regelui Saul această acțiune; 2) cum îl va recunoaște pe cel ales din casa lui Iese. În ambele situații, discernământul se realizează prin ascultarea vocii divine. Samuel învățase această artă încă pe când era copil, în templul din Șilo. După trei încercări, cu ajutorul preotului Eli, Samuel înțelege că vocea este a lui Dumnezeu, de aceea spune: „vorbește, căci slujitorul tău ascultă!” (1Sam 3,10). Domnul vorbește, Samuel ascultă, ducând astfel la îndeplinire misiunea ce i-a fost încredințată și, totodată, ajunge la plinătatea identității sale, scrisă în numele propriu: „šemû’ēl = „ascultați-l pe Dumnezeu”, care indică necesitatea discernământului.

Ascultarea vocii lui Dumnezeu a devenit o metodă pentru Samuel, prin care a pus bazele artei discernământului, atât de necesar pentru cunoașterea propriei misiuni și realizarea propriei identități. Când spui Samuel, spui ascultarea lui Dumnezeu, spui realizare, plinătate, fericire, însă nu fără obstacole. Samuel are de înfruntat mânia regelui Saul și nedumerirea poporului, este chemat să depășească opinia publică ce privește la înfățișare, pentru a putea citi în inima persoanelor (1Sam 16,7), singurul loc unde se revelează voința lui Dumnezeu și unde se vede frumusețea autentică a fiecăruia în parte.

Al doilea personaj este David, uns rege de către Samuel. După 1Sam 16,10-11, David este al optulea fiu al lui Iese, în schimb după 1Cr 2,13-15, David ar fi al șaptelea fiu. Oricum, în ambele cazuri, David este ultimul fiu al lui Iese, cel mai neînsemnat, dat fiindcă Iese nici nu îl ia în considerare când Samuel îi cere să-i prezinte pe fiii săi. Însă, ceea ce pare neînsemnat în ochii oamenilor, este important în ochii lui Dumnezeu, deoarece El are încredere în cei tineri.

Uns rege de către Samuel, fără ca măcar să viseze această onoare, David va avea nevoie de un timp îndelungat și de trei ungeri consecutive pentru a deveni rege peste tot Israelul (1Sam 16,13; 2Sam 2,4; 5,3). Preocuparea lui, însă, nu era ocuparea tronului, ci slujirea Domnului, iar alegerea îi conferă curajul de a-l înfrunta pe Goliat, nu prin propriile forțe, ci în numele Celui care l-a ales (1Sam 17,25). Victoria asupra lui Goliat și cântecul de felicitare din partea femeilor fac să izbucnească invidia regelui Saul (1Sam 18,6-9) și, din acel moment, asemenea lui Samuel, David va trebui să înfrunte ura regelui Saul (2Sam 19,10), căruia îi devenise slujitor și ginere (1Sam 18,21). Va trebui să-i convingă pe israeliți că le vrea binele și că îi va apăra de dușmani (1Sam 23,5). Va trebui să înfrunte revolta din propria-i casă, prin fiul său Absalom (2Sam 15). Dar mai mult decât atât, va trebui să învețe a se cunoaște pe sine însuși și a învinge păcatul din propria-i carne (2Sam 11). David a ieșit biruitor în confruntările cu dușmanii, nu datorită virtuților sale, ci pentru că s-a lăsat sfătuit de Domnul, fie direct (2Sam 2,1), fie prin intermediul profeților (2Sam 7). Când se lasă condus doar de propriile intuiții, cade în păcat și conduce poporul spre ruină (2Sam 24).

Cu toate acestea, David a devenit cel mai important rege al Israelului și, probabil, al întregii omeniri, iar această reușită se datorează colaborării cu harul Domnului, adică a îmbinării calităților sale războinice și politice cu inspirația religioasă. Când s-a găsit la mare strâmtorare, David a știut să se abandoneze în voința Domnului, iar când a păcătuit și-a recunoscut greșeala: „am păcătuit împotriva Domnului” (2Sam 12,13). În acest sens este elocvent psalmul Miserere, în care David își descrie condiția de păcătos, dar nu se lasă abătut nici măcar de slăbiciunile sale, ci se încrede în Dumnezeul milostivirii, care îi poate purifica inima și îl poate restabili în condiția de mai înainte: „Nu mă alunga de la fața ta și duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi iarăși bucuria mântuirii tale și întărește-mă cu duh binevoitor!” (Ps 50/51,13-14).

Aceste câteva exemple îl descriu pe David ca pe un om în care se găsesc îmbinate virtutea, credința, vitejia, păcatul, căința, cererea de iertare și reabilitarea în acea stare care îi permite să umble la prezența Domnului cu demnitate. Aventura vieții sale este strâns legată de misterul vocației, aspecte care revelează din plin predilecția tinerilor din partea lui Dumnezeu și necesitatea discernământului din partea oamenilor.

Ambele personaje, Samuel și David, sunt exemple elocvente de dăruire în slujba Domnului încă din tinerețe. Această etapă din viața oamenilor este deschisă spre orizonturi infinite, dar realizarea propriei identități începe în momentul în care se alege una din variantele posibile. O astfel de alegere presupune discernământ și colaborare cu intuiția interioară, iar colaborarea este o îmbinare între predestinare la bine și implicarea propriei libertăți, de unde naște înțelepciunea ce se traduce prin viața trăită cu gust.

Pr. Mihai Afrențoae, OFMConv

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s